Când plâng, oamenii cu fețe monotone își lungesc gâturile de parcă ar vrea să ajungă la cer, să atingă stelele cu frunțile lor netede peste care nu a trecut niciun rid, iar mâinile lor, ca doi clești uriași, își cască degetele și se răsfiră în aer, pentru că ei nu vor decât atingere.
Oamenii ăștia atât de fazi, cu umbrele lor gri, mergând prin viață fără să fie atenți la culori, soare sau sunet de copii, nu vor altceva decât să simtă. În piepturile lor stau ascunse dorințe despre cald sau rece, cu bătaie de inimă mai puternică sau mai înceată. Ei au nevoie de ceva sau de cineva care să îi ajute să iasă din monotonie.
Pentru că doar acolo, în visele lor cele mai ascunse, umbrele au culori diferite în funcție de cum se simt ele, iar frunțile lor sunt ridate și fericite, așa cum ar trebui să fie toate frunțile din lume.
Din când în când, printre oamenii monotoni, mai merge și câte un copil tăcut, ținut de una sau de amândouă mâini, cu capul în jos. În sufletul lui se duce o luptă între inocență și maturitate, pe care cea din urmă e mai probabil să o câștige.
Dar dacă, totuși, în loc de seriozitate și organizare, și-ar face loc acolo visele ascunse și ideile pe care le au oamenii când sunt mici de tot și fețele lor încă nu sunt netede?
Atunci poate că zâmbetul ar crește pe buze de copil inocent, în maldărul de oameni încrâncenați și monotoni, iar din el ar răsări cuvinte, imagini sau desene, pe care le-ar folosi apoi să coloreze măcar frânturi din viețile adulților fazi.
Și uite așa, puțin câte puțin, plânsul oamenilor monotoni s-ar stinge, gâturile lor alungite ar coborî înapoi pe pământ, iar mâinile lor disperate s-ar transforma în căuș de dragoste pentru copiii cu capetele plecate.
Dana Enache 2017
